Georgiana și Vali

1 noiembrie 2013
 
 
A ieşit din cabinetul medicului şi îi vâjâia capul.
“Tată, doctoriţa asta nu ştie ce spune, vorbeşte aiurea. Eu nu am TBC”, a spus Miranda, cu fişa de internare în mână.
Radiografia comuna a unui pacient cu tuberculoza
Ea avea 20 de ani şi cu totul alte planuri. Începuse anul universitar şi altele sunt grijile unei studente la Relaţii Internaţionale. E drept că simţea că era ceva în neregulă încă din ziua în care ajutase o colegă să-şi mute lucrurile de la un cămin la altul, unde primise cazare de la facultate. Au cărat bagaje multe şi grele, ea a transpirat foarte mult şi, în drum spre casă, “a început aşa, un vânt”, şi i s-a făcut foarte frig. Prea frig şi nu-i mai trecea, cu toate că, ajunsă acasă, s-a străduit să se încălzească. Frisoanele i-au mai trecut puţin, dar nu mai putea vorbi cursiv, se tot îneca şi tuşea scurt şi sec. După câteva zile sau o săptămână, frisoanele îi traversau trupul ca un curent şi fruntea îi ardea, iar ochii ei albaştri nu mai erau limpezi ca înainte. “Aveam temperatură 38-39 de grade şi tusea era mai intensă. M-am dus acasă la ai mei, am fost la medicul de familie, m-a consultat şi a zis că am ceva la plămâni. Mi-a dat un antibiotic cu spectru larg, Nurofen şi alte de-astea, plus sirop pentru tuse seacă.” Era joi.
Luni încă nu-şi revenise, în continuare tuşea, iar medicului i s-a părut suspectă ineficienţa tratamentului. A consultat-o şi a trimis-o să facă radiografie. “Dar în comună la mine nu era niciun medic specialist, unde să fac film la plămâni?”, se supără şi acum Miranda, rezemându-şi bărbia pe un genunchi, cocoţată în vârful patului de spital de la Institutul de Pneumoftiziologie “Marius Nasta” din Capitală.
Povesteşte cu viteză şi cu sprâncenele ridicate, revoltată împotriva nu ştie cui. Gesticulează lent şi îşi aranjează din când în când părul blond, iar când colega ei de salon se întristează uneori de atâta neşansă câtă a avut, ea găseşte resurse să facă glumiţe.
Nu trebuie decât să respiri
La o săptămână după controlul medical, Miranda s-a putut duce la spitalul TBC din oraş să facă radiografia la plămâni. “Doctoriţa s-a uitat pe radiografie şi m-a întrebat câte kilograme am. 47, am spus, că aşa am avut mereu. Fetiţo, trebuie să te internez, a zis. I-am spus Cred că vă înşelaţi…” Atunci i-a spus tatălui că doctoriţa nu ştie ce vorbeşte.
Pentru ea, TBC era o boală urâtă. La fel ca şi salonul de spital în care s-a internat aproape plângând: paturi ruginite, dulapuri de tablă şi, în încăpere, numai bătrâni. Ce să caute ea acolo, departe de visurile ei de fată de 20 de ani? Şi, la urma urmei, cum s-a ales ea cu TBC-ul ăsta? În patul ei de după uşa salonului, ascunsă parcă de oameni şi de sine, a căutat pe internet, a citit şi a tot citit, până s-a lămurit. Nu e o boală a sărăciei şi a mizeriei. Oricine o poate lua de oriunde. Nu trebuie decât să respiri. Aşa a luat şi Vali, fata de 19 ani care a apărut, la scurt timp, în salonul acela plin de bătrâni. Prima gură de oxigen de când cu diagnosticul. S-au împrietenit imediat. Sunt şi acum colege de salon, la “Marius Nasta”.
“La spitalul din judeţul nostru, ne-au făcut analize. Prima cultură a ieşit pozitivă. Ne-au făcut antibiograma şi abia peste trei luni am aflat că avem tuberculoză rezistentă la medicamente, MDR. Vali s-a negativat, dar eu eram tot pozitivă şi ni s-a spus să venim la Bucureşti pentru teste, că poate avem norocul să avem o tulpină mai generoasă”.
Sarcasmul, masca revoltei Mirandei, pare arma cu care ea atacă frica nerostită ce îi stă acum ca zaţul pe fundul sufletului. Nu ştie cine e vinovat pentru situaţia ei şi găseşte altora tot felul de vini: “Asistentele din oraşul unde am fost internată nici nu ştiau ce se face la MDR, ştiau doar să te trimită la Bucureşti! Le înţeleg, e altceva. Un cardiolog nu poate face operaţii pe creier… E altceva în oraşele mici.”
„Sper să fi murit…
E mulţumită că aici, la Bucureşti, a aflat exact ce are şi ce trebuie să facă, dar simte nevoia unui sprijin pentru ca urma de speranţă pe care o are să nu se stingă. „Când eşti internat, nu ştii ce se mai întâmplă cu cei care pleacă. Oamenii din saloane pleacă unul câte unul şi tu nu ştii ce fac. Unii vin înapoi după o vreme, alţii nu. În primul spital, au fost vreo câţiva care au plecat… de tot, cât am stat noi acolo, 3 luni.”
Are 20 de ani şi vorbeşte mult despre moarte. „Sper să fi murit…”, spune şi despre necunoscutul sau necunoscuta de la care a luat ea tuberculoza. Îi ridică moralul doar familia şi mai ales iubitul ei. Ori de câte ori gândul negru îşi face loc ca iedera în mintea Mirandei, el vine cu un gest sau o vorbă care îi dau speranţă. „M-a ajutat foarte mult când eram terminată. Eu plângeam şi eram disperată şi el îmi spunea că o să mă fac bine. În fiecare zi când pleca de la serviciu trecea pe la spital, când eram internată prima dată. Ne aducea, mie şi lui Vali, tot felul de bunătăţi, pizza, prăjituri… şi era vesel. După ce am venit la Bucureşti şi i-am spus că am MDR, i-a mai pierit din entuziasm.”
Zilnic, un pumn de pastile şi teamă
Medicamente obisnuite pentru tuberculoza
De Paşti erau deja negativate şi Vali, şi ea. Adică nu mai erau contagioase şi au avut voie să plece câteva zile acasă, după câteva luni lungi şi grele de spitalizare. Miranda şi-a pus medicamentele în bagaj: 13 pastile şi o injecţie pentru fiecare zi. Nu e cinstit, s-a gândit ea, să înghiţi zilnic atâtea medicamente care te fac să te simţi rău, să ştii că o să stai luni întregi în spital şi să mai primeşti şi ura celor din jur, a celor care înainte îţi erau prieteni. „Când le-am spus prietenilor că am TBC, nu au reacţionat prea bine. Mama unei colege de cameră de la cămin m-a sunat şi mi-a făcut un scandal groaznic, că de ce nu i-am spus mai devreme că am TBC. Păi, mi-au trebuit şi mie câteva zile până mi-am revenit după vestea diagnosticului…” se apără Miranda.
Nu vorbeşte despre prieteni cum nu vorbeşte un sportiv despre un meci pierdut. Prietenii ei sunt acum medicii de la Institutul „Marius Nasta” şi Vali. Şi cele 13 pastile. În ele îşi pune baza Miranda, ele sunt fundaţia noului ei viitor, după ce viitorul pe care-l plănuise s-a năruit pe 1 noiembrie 2013. Înainte se gândea la ce va face după absolvirea facultăţii, acum se gândeşte la ce va face după cei aproape doi ani de tratament. Oare va mai avea curajul să spere? Oare va fi vindecată?
„În spital nu auzi despre cei care s-au vindecat, nu auzi decât despre cei care se îmbolnăvesc şi despre recidive.”
„Protionamida dă acele stări de rău. Cicloserina îți iese pe nas și îți miroase a ars. Pirazinamida îți dă dureri de picioare. Ai probleme de vedere, de la Etambutol. Injecția te surzește.
Dar se pune problema: mori sau surzești?”

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.